„Învățarea fără gândire este zadarnică. Gândirea fără învățare, periculoasă” – Confucius
M-am întrebat, din nou, de ce sunt surprinsă, ba chiar uluită, când oameni aparent educați, cu studii superioare, poziții sociale rezonabile – ba chiar superioare – mă uimesc prin actele și faptele lor.
Stând de vorbă pe un trotuar, cu cineva, la nici un kilometru de Palatul Parlamentului, în fața unei instituții de învățământ, după ce trage ultimul fum din țigară, o aruncă jos și apoi o strivește dizgrațios cu piciorul. Prima țigară. A doua. N-am stat suficient de mult ca să o văd și pe a treia.
Același gest îl văzusem cu câteva luni înainte, în aceeași zonă, din nou pus în act de o doamnă respectabilă. Sunt atâtea explicații posibile pentru astfel de comportamente… și totuși, explicațiile nu aduc schimbări. Cel puțin nu prompte.
Locuiesc în sectorul 1, aproape de primărie. Merg adeseori pe străduțele adiacente bulevardelor. Ocolesc excrementele cățeilor, calc în corcodușele căzute pe trotuare nemăturate. Sunt dezgustată și dezamăgită de societatea din care fac parte.
Sunt dezamăgită și de mine – că nu i-am putut atrage atenția persoanei care a stins țigara în fața mea. Mi-a fost rușine. Mi-a fost teamă de o posibilă reacție – directă sau ulterioară. Cum s-ar fi „răzbunat” pe mine, făcând parte, poate, dintr-o micro comunitate conjuncturală.
Vorbind cu fetița mea despre acest subiect, îmi spune: Pe tine te surprinde, mamă, dar eu văd des asta în drum spre școală și chiar în școală. Mai toată lumea aruncă țigara jos.
Vorbim despre o școală renumită din centrul Capitalei. Cine sunt responsabilii? Părinții? Părinții părinților? Dascălii? Anturajele? Toți.
În ce fel trebuie să generăm schimbări legate de aceste atitudini minime, dar profund disfuncționale?
Cât timp ne-ar lua să vedem rezultate concrete în societate?
Cu pălăria de psiholog, înțeleg în multe feluri impactul lipsei de valori și moralitate asupra societății.
Suntem indivizi unici, într-o societate colorată. Comportamentul nostru social poartă o amprentă individuală în dinamica schimbării sociale. Înțelegerea de astăzi modelează comportamentul de mâine. Ne echipăm cu toleranță la frustrare și speranță pentru schimbare.
Avem gândire critică, dar nu avem sinceritate. Avem inteligență, dar nu avem curaj. Avem dorințe și viziuni constructive, dar nu avem tenacitate și perseverență.
Suntem împreună, dar nu pentru mult timp – încrederea noastră în ceilalți se spulberă rapid. Istoria și prezentul ne încarcă de dezamăgire.
Totuși, se întâmplă. Evoluăm.
Pentru că evoluția înseamnă efort, căderi și recăderi, comportamente amestecate și bulversate. Rămânem ancorați în prezent, agățați de „Visul crăitelor lunatice” – o piesă de teatru despre realitatea contemporană. Avem repere pozitive. Există și o inerție în sensul bun. Cineva, ici-colo, mai transmite valori și mesaje constructive. Mă întâlnesc, în munca mea, cu oameni care caută – rătăciți – drumul cel drept, știind că există. Vin în cabinet preocupați de un viitor mai bun. Cred în educație și în implicare. Și da, uneori, cu o floare se face primăvară. Mai greu, dar… chemăm soarele, chemăm ploaia, cultivăm valori și responsabilitate.
Tot mai des, însă, ne confruntăm cu un contrast dureros între aparență și profunzime. Ce se întâmplă când diplomele înlocuiesc discernământul, iar educația rămâne la suprafață?
Poate că aici se ascunde una dintre cele mai subtile și mai periculoase forme de epuizare socială – epuizarea morală.
O societate obosită moral, dar cu diplome la îndemână.
Educația, așa cum o înțelegem azi, pare adesea un cumul de informații, competențe și certificate. Dar când aceste acumulări nu sunt însoțite de valori, rezultatul este o formă de analfabetism relațional.
În analiza tranzacțională, învățarea reală se produce atunci când Eul Adult este activ: prezent, responsabil, conștient. Când predăm din poziția de Părinte Critic sau recompensăm Copilul Adaptat, lăsăm în umbră partea din noi capabilă să facă alegeri autentice.
În terapia cognitiv-comportamentală, observăm cum gesturile cotidiene sunt expresii ale unor convingeri disfuncționale adânc înrădăcinate: „Nu contează ce fac dacă nu mă vede nimeni”, „Nu e treaba mea”, „Așa face toată lumea”.
Aceste automatisme nu se schimbă ușor – iar explicațiile, oricât de bine formulate, nu nasc transformări peste noapte.
Consumul de carte în România este la un nivel scăzut comparativ cu alte țări europene. Conform datelor Eurostat, doar 29,5% dintre români au citit cel puțin o carte în ultimele 12 luni, plasând România pe ultimele locuri în Uniunea Europeană în ceea ce privește consumul de carte. Un procent covârșitor, 94,7%, dintre români nu au cumpărat nicio carte în ultimul an, conform tvrinfo.ro.
Această situație este cauzată de mai mulți factori, printre care:
– Lipsa de timp și de chef de lectură:
Mulți români invocă lipsa timpului liber și lipsa motivației.
– Priorități financiare:
În condițiile economice actuale, cumpărarea de cărți poate fi considerată o cheltuială neesențială.
– Alternativle de divertisment:
Există o gamă largă de alte forme de divertisment disponibile, care pot concura cu lectura.
– Nivelul scăzut al educației:
Un nivel mai scăzut de educație poate duce la o lipsă de interes pentru lectură.
Această situație are consecințe asupra pieței de carte, care este una dintre cele mai mici din Europa. De asemenea, are impact asupra scriitorilor, care au venituri mai mici din vânzările de cărți.
Cu toate acestea, există și inițiative menite să crească interesul pentru lectură în rândul românilor, cum ar fi campaniile de promovare a lecturii și evenimentele culturale dedicate cărții.
Cine educă? Cine reeducă?
Educația nu se termină în școală și nu începe doar acasă. Este un proces continuu, transversal și relațional.
Aici, gândul mă duce la Alvin Toffler, care spunea că analfabeții viitorului nu vor fi cei care nu știu să citească, ci cei care nu pot învăța, dezvăța și reînvăța. Fără o mentalitate de învățare continuă, ne blocăm în automatisme toxice, iar fără moralitate, educația devine o formă fără fond.
Învățarea ca igienă civică
Ce înseamnă, în fond, educația astăzi? Poate înseamnă să știi că ai drepturi, dar și că ai responsabilități. Să traversezi pe verde, să spui „mulțumesc”, să arunci ambalajele în coșul de gunoi, să spui „nu e ok” când ceva te deranjează. Fiecare gest cotidian este o formă de educație aplicată.
A educa, nu înseamnă doar să predai. Înseamnă să modelezi. Nu înseamnă doar să transmiți cunoștințe, ci să transmiți valori.
În munca mea, întâlnesc oameni care caută. Care întreabă. Care sunt preocupați de ce le oferă mai departe copiilor lor, colegilor, comunității. Oameni care nu renunță la visul unei lumi mai bune.
Între vis și realitate: o floare, un început
Poate că educația reală începe cu o floare. Una care pare prea puțin într-o grădină pârjolită, dar care deschide calea. Avem nevoie de modele, de repere, de perseverență. Așa cum spunea Erich Fromm în „A avea sau a fi”, avem de ales între o viață bazată pe acumulare și una centrată pe devenire.
„Într-o societate dominată de a avea, uităm să fim.”
Psiholog dr. Monica Năstasă
📩 Email: office@monicanastasa.ro
📞 Telefon: 0721.043.209
🌐 Website: monicanastasa.ro
💼 LinkedIn: linkedin.com/in/monica-nastasa-4aa06a36
📘 Facebook: facebook.com/share/1GAaeQNoF2